Simplu EU

Nu pot fi ce nu sunt. Abia sunt ceea ce sunt…si nu regret! Sunt simpla, banala, exuberanta! Nu intarzii la intalniri, sunt mereu acolo inaintea ta. Nu stau pana tarziu si detest sa ma trezesc devreme, dar ma trezesc. Imi place sa lenevesc sambata cat mai mult in pat si sa simt ca ma simt. Imi place sa privesc cerul cu soare si cerul senin plin de stele. Vara imi place sa stau in iarba verde si sa pictez figuri ciudate pe cerul plin de nori albi. Vad perfectiunea intr-un trandafir rosu si in rasul unui copil ce-mi insenineaza intotdeauna ziua. Fac dus rapid, cat o melodie de dragoste si visez mereu ca sunt la mare. Imi place marea si infinitul ei…
Ma invalui mereu cu parfum de scortisoara si ceai… si mananc cu pofta tot ce inseamna dulce.
Sunt simpla, sunt banala…asa sunt eu!
…si am obsesii, le recunosc…dar niciodata de fata cu tine…mi-e prea greu sa accept cat sunt de incapatanata si de perfectionista. Urasc dezordinea, ma sufoca si nu ma pot imagina inchisa intr-o cutie, fara pic de lumina. Merg cu liftul, desi il urasc, dar sunt prea comoda sa urc scari totusi. La munte imi place sa stau cu un pahar de vin rosu in mana, sa-l sorb incet, sa visez cu ochii deschisi privind indelung peisajul verde.
Imi place verdele, intotdeauna mi-a placut, imi aduce mereu speranta si visez sa am un copac al meu caruia sa-i vorbesc.
Nu, nu sunt zanatica, asa sunt eu…
Sper mereu mai mult decat se poate intampla si ma bosumflu mereu cand speranta nu se adevereste; cu toate acestea eu sper fara incetare. Si jur, am prieteni care nu m-au vazut niciodata nu doar plangand ci nici macar suparata. Am prieteni care nu stiu ca eu pot suferi, prieteni care cred ca is facuta din speranta si alinare pentru oameni. Nu i-am dezamagit niciodata desi poate imi vine sa urlu. Si urlu de multe ori in interiorul meu si simt cum mi se mai rupe o bucatica din suflet. Dar zambesc!!!
Asa sunt…exuberanta si plina de intelesuri de multe ori banale.
Iubesc scena si omul actor; ma joc zilnic de-a viata mea si-mi place. Imi place jocul de cuvinte, culoare si sunet; jocul de-a minciuna nevinovata fara inteles complicat. Ma mint mereu frumos si asta-mi aduce o noua speranta.
Sunt perfecta in cel mai banal mod…atat de banal incat imi doresc sa continui alaturi de mine mai departe, sa-mi conturez baloane de sapun frumos colorate care sa aduca fericire pe chipuri de oameni-copii!

Reclame
Published in: on martie 31, 2011 at 8:38 pm  Comments (2)  

Azi sunt IAR

Asta seara nu stau, nu stau mult …. Asta seara mi-a fost doar dor…
A mai trecut un an… si e bine si e rau.
Azi mi-e doar dor de ceea ce va fi.
Ce mult si putin a trecut si as vrea sa ma intorc ca sa pot merge mai departe; fara trecut nu pot merge mai departe. Asa mi se mai intampla din cand in cand; din cand in cand pentru a putea continua am nevoie sa ma intorc. Nu ma intorc foarte departe ci doar atat cat sa ma gasesc si sa ma aduc inapoi.
Ce bine si rau e azi …. si totul nu-i decat relativ. Ce putine lucruri pot exprima cuvintele cand ai atatea lucruri de spus.
Si voi reveni iar aici pentru ca mi-a fost dor de mine … atunci si acum si in viitor … de acum voi scrie iar si chiar daca nu zilnic, macar o data pe saptamana imi voi face o vizita de curtoazie pentru a ma mai intreba ce mai fac si cum mi-a mai fost si cum imi va mai fi.
Azi ……. azi nu exista! Azi exista doar prin trecut si viitor, si nu-mi pare rau ca de fapt nu azi traiesc, si ca acest cuvant AZI nu e decat o insumare de sentimente, un ajutor pentru a-mi exprima trecutul si viitorul.
Se poate spune atunci ca traiesc cat mai prezent posibil!…. si zambesc!!! Sunt prezenta!!!

Published in: on martie 29, 2011 at 9:39 pm  Lasă un comentariu  

Aleg sa POT…desi e CRIZA!

Mi-am dat seama ca desi am dorinte, vise, idealuri imi este foarte greu sa-mi gasesc motivatia concreta si reala pentru a atinge ceea ce doresc. Si nu ma intelegeti gresit, nu ca nu as avea motive sa fac anumite lucruri pe care mi le doresc, ci doar ca simt de multe ori cum mi se pun nenumarate piedici. Am citit tot felul de carti in care ti se zice ce si cum sa faci sa-ti mentii concentrarea, am vazut nenumarate filme motivationale din care poti invata cum sa-ti atingi intotdeauna telul prin munca asidua si dorinta si perseverenta si…tot felul de cuvinte d’astea care te fac sa te ridici din pat si sa vrei sa misti lumea. Asa e…pe moment asta iti vine sa faci, sa te ridici si parca ai impresia ca deja mai bine de jumatate din munca este terminata. Intrebarea mea este ce faci in momentul in care chiar trebuie sa te apuci de partea a doua – de munca propriu zisa?

Se tot vorbeste de criza asta nenorociata care a cuprins lumea intreaga ca o plaga. Eu una nu prea cred in ea, cred ca este mai mult o lupta psihologica pe care o duc altii cu noi si pe care si noi am asimilat-o si ce-i cel mai rau am inceput sa o ducem noi cu noi.

Ce fac in ultima vreme aici? Ma tot gandesc ce si cum sa fac sa nu ma las invinsa de „criza” psihologica pe care o duc eu cu mine cu privire la „criza economica”. Probabil ca aici o sa credeti ca ma contrazic, cum te poate afecta ceva in a carei existenta nu crezi. Pai poate…pentru ca traiesc printre oameni care au facut aproape un crez din criza …”nu se poate sa…din cauza crizei…nu-mi gasesc job…din cauza crizei…nu am bani din cauza crizei…nu fac si nu dreg din cauza crizei”.
Un manager foarte bun, un manager adevarat si motivat si-a pus pe usa firmei sale urmatorul slogan „Am ales sa nu participam la criza!” Ce ziceti de asta? Asta da om motivat, om care stie ce vrea si a carei firma sunt convinsa ca merge totusi in aceste vremuri de „grea” incercare.

Cum sa facem sa urmam exemplul acestor oameni? Cat ar mai trebui sa citesc si ma documentez pentru ca in sfarsit sa ma apuc de cealalta jumatate a drumului de parcurs fara a fi oprita in vreun fel? Cat va mai trebui sa ma lupt cu oamenii care sunt deja cazuti pe campul „crizei economice”?

Imi incerc norocul in tot felul de domenii oarecum conectate la dorintele mele dar de fiecare sfarsesc prin a fi dezamagita. De ce? Pentru ca oamenii sunt inchistati, pentru ca sunt inchisi intr-o cutie din care nu mai vad lumina, pentru ca peste cutia asta mai e si un nor de cenusa neagra, pentru ca traiesc in „criza economica” si mai mult decat atat si cel mai grav traiesc in propria „criza psihologica” a crizei economice!
Ma intreb dupa aceasta criza economica ce fel de alta criza o sa mai fie? Criza oamenilor „de” sau „ne” motivati, poate?

Ce-mi place foarte mult la mine (fiind cat se poate de realista si modesta, in urma unei analize a trecutului meu), este ca mereu m-am ridicat din oricat de greu mi-ar fi fost si am continuat sa merg mai departe.
Sfatuiesc pe fiecare dintre voi sa va ganditi ce alegeti! Alegeti sa fiti liberi in a alege sau sa fiti liberi in a alege criza?

Eu aleg sa NU aleg criza (de orice fel ar fi ea), aleg sa caut in continuare motivarea, aleg sa dau tot ce am mai bun pentru a avea in continuare posibilitatea de a alege!!!

P.S. Incearca mereu sa incerci!!!

Published in: on aprilie 21, 2010 at 10:33 am  Comments (1)  

Din prezent spre viitor!

Sunt lucruri care iti apar mult prea tarziu in viata, lucruri la care ai visat sau la care te-ai gandit sau sperat sa se intample. Nu stii sau nu poti profita de ele de la inceput si dupa ce realizezi, deja e de multe ori prea tarziu. Cum sa faci sa prinzi mereu oportunitatea si momentul cel mai prielnic. De ce-ti mai apare, fluturandu-si prin fata ochilor tai aripile, sansa, care de mult a fost uitata sau ascunsa intr-un colt intunecat? Nu pot sa inteleg cum destinul poate fi uneori atat de crunt incat sa te ia in bataie de joc trimitindu-ti parca intr-un déjà vue aceleasi imagini care ti-au mai trecut o data prin fata ochilor. Si mai mult decat atat de ce ni se pare, cu cat suntem mai inaintati in maturitate, ca acel lucru are acum alte forme, poate mai bune, poate mai frumoase, poate mai potrivite.

Mi se pare ca de multe ori viata fiecarui om este un cerc…fiecare se naste in cercul lui in care alearga mereu. Ca un fel de destin, cand te nasti ti se da un cerc mai mare sau mai mic. Si ca sa nu am senzatia ca nu sunt libera si ca pot iesi din acel cerc, ma voi gandi la un cerc in zig zag (zig zag-ul este desenat de tine dar tot timpul tangential cu cercul). Incep sa cred din ce in ce mai mult acest lucru pentru ca altfel nu-mi gasesc singura explicatia pentru senzatiile de déjà vu. Ar mai exista evident si explicatia unei vieti anterioare, dar aceasta este un alt cerc in zig zag ce se suprapune peste un alt cerc in zig zag.

Dar de ce nu este viata o linie dreapta? Fara reveniri in trecut? Se spune ca omul este suma actiunilor sale din trecut. Pai asta insemna ca traim cumva in present in trecut. As propune sa nu mai aducem trecutul in present, as propune sa traim mereu de aici in colo si nu de aici inapoi si iar inainte. Mi se pare ca viata asta e un fel de a spune “Te-ai prins in hora acum joaca!” Stiti ce e amuzat? Hora este un fel de cerc mai mult sau mai putin in zig zag. Ei bine, dar poate eu vreau sa dansez un dans irlandez sau un tango argentinian – plin de energie, pasiune, daruire. Eu vreau sa aleg sa traiesc de acum inainte, fara sa-mi pese de cine vrea sa danseze in hora. Eu vreau sa aleg sa-mi aleg singura dansul fara a avea in coregrafia lui niciodata aceleasi miscari.

Nu sunt o persoana care isi regreta trecutul – am invatat din fiecare lucru cate ceva si fiecare experienta m-a facut sa gandesc, acum, din ce in ce mai clar. Drept urmare, daca nu-mi regret trecutul, nu vad niciun motiv plauzibil pentru care sa-mi doresc sa ma intorc acolo sau sa accept revenirile lui peste mine. Nu stiu daca imi va fi mai bine sau mai rau cu viitoarele alegeri – asta nimeni nu poate sti – dar macar incerc sa traiesc fara sa ma repet.

Azi aleg sa-mi fac singura coregrafia si invit pe cei ce vor sa faca acelasi lucru sa-mi fie alaturi! Si le spun celor care vor sa danseze in continuare in cerc sa arunce macar cu coada ochilor o privire catre frumosul dans ce se va tese de catre cei care au ales sa traiasca din prezent in viitor si dupa propria linie coregrafica!


P.S. This world is MY world!

Published in: on aprilie 16, 2010 at 11:09 am  Lasă un comentariu  

Povestea vulturilor aurii


Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. „Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?“ – a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: „Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?“
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, şi apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.
Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii…

P.S. …

Published in: on aprilie 14, 2010 at 8:25 am  Lasă un comentariu  

Asteptarea……..

Suntem mereu intr-o continua asteptare a ceva sa se intample…a ceva catre care sa ne indreptam pasii, gandurile, ideile. Catre ce ne intreptam in viata?

De cand ma stiu am asteptat ceva sau am avut asteptari. Cum se face ca in continuare tot astept cate ceva sa se intample? Am analizat foarte mult timp acest lucru si mi-am dat seama ca mereu am asteptat sa ma fac „mare”. Cand eram in generala abia asteptam sa fiu in liceu ca lumea sa ma considere „mare”, cand eram minora abia asteptam sa fac 18 ani ca sa fiu „mare”, cand am plecat la facultate abia asteptam s-o termin ca sa pot incepe sa lucrez si sa ma aflu in lumea oamenilor „mari”… dupa primul job abia asteptam si inca astept acel loc de munca sa-mi dea satisfactia ca in sfarsit sunt „cineva mare”. Ce este acel „mare” pe care inca il astept?

…Si cand astepti un tren…astepti… Si un tren este mare – te depaseste ca marime fizica. Si cand astepti un „tren al vietii”…astepti…si un „tren al vietii” este infinit mai mare.

Si pentru ce aceasta asteptare permanenta? Este ea menita sa te faca fericit? Este fericirea motivul pentru care ne gasim in fiecare zi asteptand? Si cine garanteaza ca ceea ce asteptam o sa se intample? Atunci care-i scopul?

In credinta noastra viata este drumul catre mantuire. Cu alte cuvinte asteptam sa fim suficient de „mari” in a fi „buni” ca sa putem spera ca o sa ne mantuim. Este asta calea? Este asta asteptarea suprema?

Si daca m-am saturat sa astept? Si daca nu mai vreau sa traiesc in asteptare? Ei bine, aici e ironia! Nu se poate! Oricat de mult m-am straduit sa traiesc fara a astepta sau a avea asteptari…este practic imposibil. GARANTAT!!! Cine nu ma crede sa incerce si daca intamplator gaseste o solute de a trai fara a astepta sau a avea asteptari il rog sa-mi spuna si mie!

Azi, azi iar astept…raspunsuri, intrebari, masa de pranz, caldura, sfarsitul programului de lucru, sentimente, cer albastru, pasari care canta, telefoane………………………………………………………….

P.S. ASTEPT………………………………………

Published in: on aprilie 6, 2010 at 10:47 am  Comments (2)  

Totu-i relativ!!!

Cine stie in viata asta ce e rau si ce e bine? Totul este relativ … binele este relativ, raul este relativ. Nu exista idee buna si idee rea, exista numai perceptii. Pe baza acestui principiu cum poate cineva sti ce sa faca in viata si din viata in asa fel incat sa faca numai „bine”?

Teoria relativitatii spune ca timpul si distantele unui eveniment masurate de doi observatori au, in general, valori diferite, dar se supun intotdeauna acelorasi legi fizice. Cine stabileste timpul, cine stabileste distantele?

Cine calculeaza valoare unei valori? Cum imi pot calcula valoarea in asa fel incat sa fie bine pentru cat mai multa lume si rau pentru cat mai putina? Dar inca o data revin la intrebarea, ce e rau si ce e bine? De obicei imi stabilesc singura barierele intre bine si rau, de obicei imi calculez singura valoarea valorii mele, dar se pare ca si asta la randul ei este o notiune relativa.

Nu vreau sa fac filosofie, nu ma pricep aproape deloc la aria asta, atunci mie cine imi poate da raspunsuri la intrebari?

Ce inseamna a fi fericit? Am realizat ca de foarte multe ori, fericirea ta inseamna nefericirea altei persoane. A fi fericit inseamna a face si a-ti face bine, dar implicit in acelasi timp a face si rau?

Sincer intreb, cine ma poate ajuta sa fiu fericita si sa pot face fericita cat mai multa lume? … cine ma poate ajuta sa-mi fac si sa fac numai bine?

Cand o sa ma fac „mare” visez sa deschid un centru pentru copiii fara parinti sau copiii defavorizati…Copiii stiu intotdeauna ce e bine si ce e rau, ce inseamna fericirea sau tristetea, pentru ei nimic nu e relativ … ci totul e concret!

P.S. Acum 3 zile mi-am dat seama ca iubesc oamenii … iubesc oamenii buni, rai, cu relativitatile de rigoare … iubesc ceea ce inseamna OM!

P.P.S. Viata, te iubesc!

Published in: on martie 15, 2010 at 9:53 am  Comments (2)  

Hai sa ne mai uitam si-n ograda noastra…

In momentul in care a inceput valul de reveniri a oamenilor plecati din tara, sa luam de exemplu Italia, toata lumea facea glume proaste pe seama faptului ca ei, oamenii care au fost practic fortati sa invete o alta limba, STRAINA, subit nu mai stiau cuvinte in limba romana.  Stiti presupun glumele pe seama la “Come si dice……?”. Ei bine, tin sa va anunt sus si tare ca acum, mai mult decat oricand, le tin partea.  Probabil ca in curand o sa aud glume si pe seama mea, dar acum nu-mi mai pasa. Aveti idee cat de greu poate sa fie sa te fortezi sa vorbesti toata ziua, 7 zile pe saptamana intr-o limba care nu este a ta?

Ei, daca nu aveti astfel de idee, incercati sa nu mai judecati!  Va zic sincer, am la activ aproape 12 ani de scoala in care am invatat engleza, dar niciodata nu am avut posibilitatea s-o practic asa cum o fac de mai bine de 2 luni. Am inceput, si iar va zic foarte sincer, sa am vise in care vorbesc in engleza, m-am trezit noaptea vorbind in engleza. Cand am venit aici, George, Program Director-ul al carui loc l-am luat vorbea cu mine, inconstient, in limba engleza. Tin pe aceasta cale sa-mi cer iertare fata de el pentru ca l-am judecat. Ii ziceam mereu “George, poti sa te relaxezi, poti sa vorbesti cu mine in romana”. Ei bine, nu era vorba de relaxare, omul pur si simplu asa fusese obisnuit timp de 6 luni sa vorbeasca. Stiti si voi foarte bine experimentul cu cainele lui Pavlov. Ei bine, acelasi experiment se intampla si cu creierul meu acum.

Ei si ce sa vezi, ieri, a trebuit sa ma duc la deschiderea cursului pentru care am facut marketingul in Romania, unde am reusit sa aduc doua persoane de la MApN. Doua doamne foarte dragute si amabile. Imi tot venea sa vorbesc in engleza cu ele; cu toate persoanele din jur vorbeam in engleza si aveam sentimentul ca si cu ele trebuie sa fac la fel. Aproape ca ma chinuiam sa ma concentrez sa le vorbesc in limba mea. Evident, la un moment dat a trebuit sa ma scuz si le-am zis ca-mi vine un picut greu sa schimb de la engleza la romana. S-au uitat asa ciudat la mine, exact cu aceeasi privire pe care le-o aruncam si eu persoanele care ziceau “Come si dice…”. Si atunci m-a lovit un asa sentiment de furie, frustrare, indignare… Ia’uite dom’le cum ajungi sa fii judecat de oameni d’ai tai, de compatrioti, doar pentru ca incerci sa faci altceva, altceva cum ar fi sa inveti o limba STRAINA.

…asa ca sfatul meu este…inainte de a incepe sa judecati, incearcati sa va uitati si-n ograda voastra, sa vedeti daca sunteti in stare sa stati intr-o tara straina, sa vorbi o alta limba decat cea a voastra, sa o vorbiti atat de mult incat sa visati noaptea in respectiva limba si apoi sa va aud cum mai incercati sa faceti glume pe seama la “Come si dice…” sau “How do you say to…”  iar daca nu puteti face asta, macar invatati sa taceti, veti face un bine, atat voua cat si persoanelor din jur.

P.S. Romania, te iubesc!

P.P.S Romania, te iubesc, cu tot ceea ce ai, bune si rele!

Published in: on martie 12, 2010 at 4:54 pm  Lasă un comentariu  

Asa e la inceput…

…e mai greu! De o saptamana de cand mi-am facut contu’ ma chunui in fiecare zi sa-mi adun gandurile sa pot scrie PRIMUL blog post.  Titlul l-am scris, sters si scris iar…primele fraze…ohohoo, nu mai zic. Drept urmare, in seara asta mi-am luat inima in dinti si am facut pasul. De multa vreme mi-am promis ca ma voi apuca de scris. Nu de scris ceva anume ci doar randuri, ganduri, sperante. De multe ori seara inainte de a adormi  imi scriu in „caietelul” pe care-l am in cap toate lucrurile astea. Ce-i drept e mult mai simplu acolo, scriu in aceeasi clipa cu gandul.

In seara asta mi-e dor. Mi-e un dor nebun de Bucurestiul meu. Ati vazut vreodata Bucurestiul noaptea, cand e linistit…cand simti miros de intuneric si de liniste surda. V-ati plimbat vreodata in puterea noptii pe strazile din Bucuresti? Mi-e dor! E inceput de primavara cu zapada in tara mea…Azi e inceput de multe lucruri. Cu fiecare nou inceput mi se face tot mai dor, cu fiecare nou inceput mi se face tot mai frica… Cum si ce sa faci sa nu-ti mai fie frica? Se spune ca frica vine din deznadejde iar deznadejdea este un pacat. Sunt poate o pacatoasa, dar sentimentul de frica nu-l pot indeparta. Mi-e frica sa-mi pierd amintirile, mi-e frica sa ma pierd pe mine in ceea ce inseamna afurisita de viata. Simt ca vreau asa de mult si de multe, simt ca am si vreau sa ofer atat de multe lucruri…

De ce sunt inceputurile asa de grele? Ce este mai greu? Inceputul sau sfarsitul? Poate in loc sa incep sa scriu pe un blog ar fi trebui sa termin…..mai bine termin ceea ce am inceput in seara asta, m-au cuprins prea multe amintiri, am ascultat prea multa muzica romaneasca in seara asta. Cand ma voi intoarce in tara o sa ma plimb pe Magheru, noaptea, eu si amintirile mele … eu si poate noul inceput!

P.S…… I Love You!

Published in: on martie 8, 2010 at 8:51 pm  Comments (7)