Aleg sa POT…desi e CRIZA!

Mi-am dat seama ca desi am dorinte, vise, idealuri imi este foarte greu sa-mi gasesc motivatia concreta si reala pentru a atinge ceea ce doresc. Si nu ma intelegeti gresit, nu ca nu as avea motive sa fac anumite lucruri pe care mi le doresc, ci doar ca simt de multe ori cum mi se pun nenumarate piedici. Am citit tot felul de carti in care ti se zice ce si cum sa faci sa-ti mentii concentrarea, am vazut nenumarate filme motivationale din care poti invata cum sa-ti atingi intotdeauna telul prin munca asidua si dorinta si perseverenta si…tot felul de cuvinte d’astea care te fac sa te ridici din pat si sa vrei sa misti lumea. Asa e…pe moment asta iti vine sa faci, sa te ridici si parca ai impresia ca deja mai bine de jumatate din munca este terminata. Intrebarea mea este ce faci in momentul in care chiar trebuie sa te apuci de partea a doua – de munca propriu zisa?

Se tot vorbeste de criza asta nenorociata care a cuprins lumea intreaga ca o plaga. Eu una nu prea cred in ea, cred ca este mai mult o lupta psihologica pe care o duc altii cu noi si pe care si noi am asimilat-o si ce-i cel mai rau am inceput sa o ducem noi cu noi.

Ce fac in ultima vreme aici? Ma tot gandesc ce si cum sa fac sa nu ma las invinsa de „criza” psihologica pe care o duc eu cu mine cu privire la „criza economica”. Probabil ca aici o sa credeti ca ma contrazic, cum te poate afecta ceva in a carei existenta nu crezi. Pai poate…pentru ca traiesc printre oameni care au facut aproape un crez din criza …”nu se poate sa…din cauza crizei…nu-mi gasesc job…din cauza crizei…nu am bani din cauza crizei…nu fac si nu dreg din cauza crizei”.
Un manager foarte bun, un manager adevarat si motivat si-a pus pe usa firmei sale urmatorul slogan „Am ales sa nu participam la criza!” Ce ziceti de asta? Asta da om motivat, om care stie ce vrea si a carei firma sunt convinsa ca merge totusi in aceste vremuri de „grea” incercare.

Cum sa facem sa urmam exemplul acestor oameni? Cat ar mai trebui sa citesc si ma documentez pentru ca in sfarsit sa ma apuc de cealalta jumatate a drumului de parcurs fara a fi oprita in vreun fel? Cat va mai trebui sa ma lupt cu oamenii care sunt deja cazuti pe campul „crizei economice”?

Imi incerc norocul in tot felul de domenii oarecum conectate la dorintele mele dar de fiecare sfarsesc prin a fi dezamagita. De ce? Pentru ca oamenii sunt inchistati, pentru ca sunt inchisi intr-o cutie din care nu mai vad lumina, pentru ca peste cutia asta mai e si un nor de cenusa neagra, pentru ca traiesc in „criza economica” si mai mult decat atat si cel mai grav traiesc in propria „criza psihologica” a crizei economice!
Ma intreb dupa aceasta criza economica ce fel de alta criza o sa mai fie? Criza oamenilor „de” sau „ne” motivati, poate?

Ce-mi place foarte mult la mine (fiind cat se poate de realista si modesta, in urma unei analize a trecutului meu), este ca mereu m-am ridicat din oricat de greu mi-ar fi fost si am continuat sa merg mai departe.
Sfatuiesc pe fiecare dintre voi sa va ganditi ce alegeti! Alegeti sa fiti liberi in a alege sau sa fiti liberi in a alege criza?

Eu aleg sa NU aleg criza (de orice fel ar fi ea), aleg sa caut in continuare motivarea, aleg sa dau tot ce am mai bun pentru a avea in continuare posibilitatea de a alege!!!

P.S. Incearca mereu sa incerci!!!

Reclame
Published in: on aprilie 21, 2010 at 10:33 am  Comments (1)  

Din prezent spre viitor!

Sunt lucruri care iti apar mult prea tarziu in viata, lucruri la care ai visat sau la care te-ai gandit sau sperat sa se intample. Nu stii sau nu poti profita de ele de la inceput si dupa ce realizezi, deja e de multe ori prea tarziu. Cum sa faci sa prinzi mereu oportunitatea si momentul cel mai prielnic. De ce-ti mai apare, fluturandu-si prin fata ochilor tai aripile, sansa, care de mult a fost uitata sau ascunsa intr-un colt intunecat? Nu pot sa inteleg cum destinul poate fi uneori atat de crunt incat sa te ia in bataie de joc trimitindu-ti parca intr-un déjà vue aceleasi imagini care ti-au mai trecut o data prin fata ochilor. Si mai mult decat atat de ce ni se pare, cu cat suntem mai inaintati in maturitate, ca acel lucru are acum alte forme, poate mai bune, poate mai frumoase, poate mai potrivite.

Mi se pare ca de multe ori viata fiecarui om este un cerc…fiecare se naste in cercul lui in care alearga mereu. Ca un fel de destin, cand te nasti ti se da un cerc mai mare sau mai mic. Si ca sa nu am senzatia ca nu sunt libera si ca pot iesi din acel cerc, ma voi gandi la un cerc in zig zag (zig zag-ul este desenat de tine dar tot timpul tangential cu cercul). Incep sa cred din ce in ce mai mult acest lucru pentru ca altfel nu-mi gasesc singura explicatia pentru senzatiile de déjà vu. Ar mai exista evident si explicatia unei vieti anterioare, dar aceasta este un alt cerc in zig zag ce se suprapune peste un alt cerc in zig zag.

Dar de ce nu este viata o linie dreapta? Fara reveniri in trecut? Se spune ca omul este suma actiunilor sale din trecut. Pai asta insemna ca traim cumva in present in trecut. As propune sa nu mai aducem trecutul in present, as propune sa traim mereu de aici in colo si nu de aici inapoi si iar inainte. Mi se pare ca viata asta e un fel de a spune “Te-ai prins in hora acum joaca!” Stiti ce e amuzat? Hora este un fel de cerc mai mult sau mai putin in zig zag. Ei bine, dar poate eu vreau sa dansez un dans irlandez sau un tango argentinian – plin de energie, pasiune, daruire. Eu vreau sa aleg sa traiesc de acum inainte, fara sa-mi pese de cine vrea sa danseze in hora. Eu vreau sa aleg sa-mi aleg singura dansul fara a avea in coregrafia lui niciodata aceleasi miscari.

Nu sunt o persoana care isi regreta trecutul – am invatat din fiecare lucru cate ceva si fiecare experienta m-a facut sa gandesc, acum, din ce in ce mai clar. Drept urmare, daca nu-mi regret trecutul, nu vad niciun motiv plauzibil pentru care sa-mi doresc sa ma intorc acolo sau sa accept revenirile lui peste mine. Nu stiu daca imi va fi mai bine sau mai rau cu viitoarele alegeri – asta nimeni nu poate sti – dar macar incerc sa traiesc fara sa ma repet.

Azi aleg sa-mi fac singura coregrafia si invit pe cei ce vor sa faca acelasi lucru sa-mi fie alaturi! Si le spun celor care vor sa danseze in continuare in cerc sa arunce macar cu coada ochilor o privire catre frumosul dans ce se va tese de catre cei care au ales sa traiasca din prezent in viitor si dupa propria linie coregrafica!


P.S. This world is MY world!

Published in: on aprilie 16, 2010 at 11:09 am  Lasă un comentariu  

Povestea vulturilor aurii


Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. „Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?“ – a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: „Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?“
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, şi apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.
Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii…

P.S. …

Published in: on aprilie 14, 2010 at 8:25 am  Lasă un comentariu  

Asteptarea……..

Suntem mereu intr-o continua asteptare a ceva sa se intample…a ceva catre care sa ne indreptam pasii, gandurile, ideile. Catre ce ne intreptam in viata?

De cand ma stiu am asteptat ceva sau am avut asteptari. Cum se face ca in continuare tot astept cate ceva sa se intample? Am analizat foarte mult timp acest lucru si mi-am dat seama ca mereu am asteptat sa ma fac „mare”. Cand eram in generala abia asteptam sa fiu in liceu ca lumea sa ma considere „mare”, cand eram minora abia asteptam sa fac 18 ani ca sa fiu „mare”, cand am plecat la facultate abia asteptam s-o termin ca sa pot incepe sa lucrez si sa ma aflu in lumea oamenilor „mari”… dupa primul job abia asteptam si inca astept acel loc de munca sa-mi dea satisfactia ca in sfarsit sunt „cineva mare”. Ce este acel „mare” pe care inca il astept?

…Si cand astepti un tren…astepti… Si un tren este mare – te depaseste ca marime fizica. Si cand astepti un „tren al vietii”…astepti…si un „tren al vietii” este infinit mai mare.

Si pentru ce aceasta asteptare permanenta? Este ea menita sa te faca fericit? Este fericirea motivul pentru care ne gasim in fiecare zi asteptand? Si cine garanteaza ca ceea ce asteptam o sa se intample? Atunci care-i scopul?

In credinta noastra viata este drumul catre mantuire. Cu alte cuvinte asteptam sa fim suficient de „mari” in a fi „buni” ca sa putem spera ca o sa ne mantuim. Este asta calea? Este asta asteptarea suprema?

Si daca m-am saturat sa astept? Si daca nu mai vreau sa traiesc in asteptare? Ei bine, aici e ironia! Nu se poate! Oricat de mult m-am straduit sa traiesc fara a astepta sau a avea asteptari…este practic imposibil. GARANTAT!!! Cine nu ma crede sa incerce si daca intamplator gaseste o solute de a trai fara a astepta sau a avea asteptari il rog sa-mi spuna si mie!

Azi, azi iar astept…raspunsuri, intrebari, masa de pranz, caldura, sfarsitul programului de lucru, sentimente, cer albastru, pasari care canta, telefoane………………………………………………………….

P.S. ASTEPT………………………………………

Published in: on aprilie 6, 2010 at 10:47 am  Comments (2)